Când activezi pe cea mai riscantă, fluctuantă și profitabilă piață, este aproape imposibil să gândești pe termen lung. Într-un context cum este cel al sectorului construcțiilor, cu un grad atât de mare de imprevizibilitate, pentru toți actorii implicați predicția reprezintă un vis, dar cu toate acestea ei se comportă ca și cum imprevizibilul este previzibil.

Aventurierul ca model de comportament

Conform datelor financiare, investițiile fluctuante ale statului, însoțite de incertitudinea creditelor imobiliare determină un mediu instabil în sectorul construcțiilor din România. În plus legea dării în plată a făcut ca băncile să-și revizuiască modalitățile de acordare a creditelor, ceea ce la nivel practic s-a simțit prin scăderea încheierii de contracte pentru locuințe noi. Într-un studiu privind situația de pe piața de profil din România, analiștii de la KeysFin avertizează că piața construcțiilor din România se va îndrepta cu pași repezi către o criză similară cu cea din 2011-2013, dacă băncile vor continua să limiteze accesul la credite.

După criza economică prin care am trecut, în momentul în care am observat că în domeniul construcțiilor activitatea se intensifică a fost unul dintre principalele semne care indica o ieșire din criză. Numai că trebuie să fim atenți și să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. În prezent, creșterea economică este dată mai degrabă de consum decât pe dezvoltarea de produse, proiecte și acțiuni pe termen lung.

Dacă ne uităm pe ultimele cercetări realizate în România rezultatele nu oferă perspective reale pozitive. Potrivit unui studiu realizat de Institutul Național în domeniul Muncii și Protecției Sociale, un angajat din patru a primit salariul minim pe economie în luna octombrie 2016. Conform unui alt studiu se arată că pe piaţa muncii din România se remarcă o creştere, cu 8%, a numărului de mun­ci­tori necalificaţi, în timp ce nu­mărul de muncitori calificaţi a scăzut cu 0,3% în ultimul an. Din aceste date rezultă că puterea de cumpărare este în scădere, iar pentru a avea acces la bunuri și servicii se apelează, din ce în ce mai des, la credite de nevoi personale, pe care acum le pot accesa mult mai simplu decât înainte de criza financiară. În această logică, în care se cheltuie mai mult decât se produce, pare că suntem în ceea ce George Bataille numea cheltuire neproductivă, adică fără urmărirea unui profit. Diferența este că, atunci când Bataille a definit acest concept avea în vedere cheltuirea unui exces, ceea ce nu este valabil în contextul de față. Pe lângă faptul că nu putem vorbi de un exces, sursele de venit sunt prea mici atât pentru a supraviețui, cât și pentru a acoperi creditele într-un timp relativ scurt. Cu toate acestea, în advertising ni se prezintă persoane care se bucură de confort, care acced la un anumit prestigiu prin cheltuială, fără însa a ni se arăta munca și efortul din spatele achiziților. Gilles Deleuze atrăgea atenția că modelul disciplinar este în declin și că „serviciul de vânzări a devenit centrul sau „sufletul” întreprinderii. (…) Marketingul este acum instrumentul de control social…” (Gilles Deleuze, „Tratative”, Ed. Idea, Cluj, 2005, p. 156).

Se conturează o societate în care pentru a face față, a te îndatora devine o necesitate, care transformă omul disciplinat, în cel înadorat. În plus, aș dori să atrag atenția asupra unui fapt de care se tot vorbește în ultima perioada, și anume generația milenialilor. Cunoscută și sub denumirea de generația Y, se distinge prin narcisism și dezvoltarea unui puternic cult al personalității. Auzim de ei peste tot, dar cum au apărut? Un factor important îl constituie așteptările nerealiste generate de cheltuirea neproductivă. Aceasta înseamnă că atunci când o persoană își dorește să facă o achiziție, insuficiența resurselor financiare nu-l vor opri în a achita costul necesar. De aici, iluzia puterii și controlului și generarea principiului conform căruia indiferent de preț, oricine își permite orice, ceea ce a disturbat diferența dintre dorință și necesitate. Am putea vorbi mai degrabă de o nevoie a dorinței, în care nu avem un raport realist între producție și consum, adică ne întindem mai mult decât ne este plapuma, ceea ce duce într-un consum compulsiv care „ar compensa neîmplinirea pe scara socială verticală.” (Jean Baudrillard, „Societatea de consum”, Ed. Comunicare.ro, București, 2008, p. 80)

În situația dată, în care nici un factor nu este controlabil, atât investitorii, cât și cei care cumpără au un comportament asemănător aventurierului, pentru care imprevizibilul este previzibil. Aventurierul are senzația că poate controla hazardul, că poate extrage formule de calcul și deci anticipa în defavoarea celorlalți. De exemplu, superstiția jucătorului de cărți. De aici seducția aventurii și creșterea importanței Sinelui, deoarece „aventurierul deci, ca s-o spunem concis, se comportă față de imprevizibilul vieții așa cum se comportă oamenii de obicei față de un previzibil cert.” (Georg Simmel, „Cultura filozofică”, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 19)

Cultul proprietății

Având în vedere cele prezentate mai sus, am putea caracteriza românul ca având un cult al propietății. Dacă în vest chiria este o alternativă viabilă, în România, peste 90% din persoane sunt proprietari. Este aproape o rușine să nu fi propietar și chiar un semn al eșecului. Din perspectiva acestui model suntem axați pe a avea și mult mai puțin pe a fi. Deși dorim sau chiar deținem o proprietate, nu suntem mai înstăriți. Și aici trebuie să vedem clar cine sunt de fapt proprietarii. Îi putem numi așa pe cei care au facut demersurile pentru a achiziționa un apartament, dar au de plătit o chirie de 30 de ani? Din păcate, în prezent nu există o alternativă. Pe cultul proprietății s-au dezvoltat și au mizat atât piața de construcții, cât și agenții imobiliari. Nici un constructor nu a propus alternativa unui model de închiriere a spațiilor de locuit. Din acest punct de vedere, dependența față de bănci se simte nu numai la nivelul celor care vor să cumpere, cât și la constructorii din domeniul rezidențial. Potrivit analiștilor de la KeysFin în primele 6 luni ale anului 2016, 3146 de societăți care activează în domeniul construcțiilor au fost declarate inactive, cu 996 mai multe decât în perioada similară a anului precedent.

 

Pentru varianta completă a articolului, detalii AICI.