Au trecut 27 de ani de la schimbarea de regim politic din 1989 și de la primii pași stângaci ai românilor în societatea de consum și în economia de piață liberă. Indiscutabil, foarte multe progrese au marcat viața indivizilor, familiilor și comunităților, iar evoluția în bine a societății românești, în special în ultimii 10 ani de când am intrat în Uniunea Europeană, este una consistentă și imposibil de negat.
Ne amintim cu toții primii ani de democrație originală din România, când Frontul Salvării Naționale, ca să câștige detașat alegerile și să aibă liniște pentru a felia mărunt economia națională în beneficiul șmecherilor cu origini securistice sănătoase așezați comod la masa puterii, a împărțit întreaga proprietate imobiliară rezidențială a statului către popor, în rate și contra unor sume demne de râs, tot poporeanul care fusese chiriaș al statului până atunci ajungând prin 1992 sau 1993, grație inflației galopante, să își poată achita dintr-un singur salariu apartamentul în care îl cazase Partidul și Genialul Cârmaci.
Mândru popor de proprietari legați de glie
Spre deosebire de orice altă națiune membră a Uniunii Europene și în contrapondere cu orice țară civilizată și evoluată economic, poporul român este în uriașa lui majoritate un popor de „apropitari”. Că vorbim despre un bordei din chirpici cu tradiționala cabină individuală de „votare” din fundul grădinii sau despre penthouse-ul din care îmbuibatul tranziției privește cu superioritate și victorios mulțimile care nu „s-au descurcat” așa de bine ca și el, aproape fiecare familie din România este deținătoarea unor pereți cu extras de carte funciară, în care încap, în funcție de ciclul de viață al familiei, de la unul sau doi indivizi până la membrii a două, trei sau patru generații.
Foarte puțini sunt încă la noi cei care au împrumutat stilul de locuire occidental și înțeleg să își folosească economiile și veniturile altfel, fără să se lege de moșia imobiliară atât de definitiv, preferând să locuiască în chirie și să schimbe spațiul de locuit în funcție de nevoile de moment și de dimensiunile de la acea dată ale familiei lor. Sunt, cred, milioane de familii de români care au parcurs, din anii 1960 și 1970 încoace, câteva cicluri de viață între aceiași pereți de cutie de chibrituri construiți repede, ieftin, rudimentar și fușerit de gloriosul regim comunist.
Părinții ori chiar bunicii noștri erau tineri și proaspăt căsătoriți când s-au mutat de la țară la oraș ca să construiască socialismul trăgând la șaibă în uzină. Partidul le-a dat „garsonelă” sau „doocamere” și au fost fericiți de așa chilipir, amintindu-și de bojdeuca din sat, unde se înghesuiau părinții, bunicii și zece-doișpe prunci flămânzi și unde singurul orizont (și totodată și singurul grup sanitar) era lanul de porumb lucrat cu mâna din zori până noaptea. Ajunși la oraș, s-au apucat de făcut copii și imediat au constatat că locuința din beton cu linoleu pe jos, tencuială pușcată, ferestre prin care trecea vântul și apă caldă și căldură după program (cum binevoia partidul și ciripitorul șef de scară) le rămâne cam mică, nu-i prea mai cuprinde. Așa că s-au văzut nevoiți să transforme de multe ori și bucătăria în spațiu de dormit, să înghesuie bunici, adolescenți și sugari în aceleași încăperi, să afișeze dimineața program de acces cronometrat la singura sală de baie, folosită de mai multe persoane simultan și pe fugă și să accepte că rufele proaspăt spălate trebuie să miroasă a borș și iahnie, fiind uscate deasupra singurei surse de căldură disponibile din casă. Sute de mii, poate milioane de familii din România urbanizată de comuniști locuiesc de zeci de ani între aceiași pereți, evacuându-și morții ținuți două zile în copârșeu pe masa din sufragerie și înlocuindu-i cu nou-născuți cu colicile cărora trebuie să se împace și vecinii de pe trei etaje din jur.
Cei mai norocoși, mai piloși și mai pârâcioși la organele Secu’ s-au descurcat să facă un upgrade, au dat cutia de chibrituri pe un dulap din beton și BCA cu 3 sau 4 sertare, în care dormitoarele aveau doar loc pentru un pat, un dulap și pentru sârma de uscat rufe bătută în piroane deasupra caloriferului de fontă. Așa au apărut în marile orașe cartierele-dormitor ale epocii comuniste, compuse din blocuri atât de înghesuite încât vecinii din blocul de peste drum erau mereu la curent cu meniul de la cină și culoarea chiloților locatarilor de la etajele inferioare ale clădirii vecine. Infrastructura proiectată pentru clasa muncitoare nu avea nevoie de prea mult confort, de aer, de lumină, de căldură sau feng-shui și de condițiile de locuit pe care azi le privim ca firești, ci trebuia doar să facă prostimea să manifeste energie nețărmurită și credință nezdruncinată în genialul conducător, alături de care transporta, cu forța heirupului și cu imaginația cincinalelor rotunjite din pix, patria spre culmile gloriei multilaterale și ale paradisului comunist în care doar nomenclaturiștii partidului și securiștii sistemului represiv erau mai egali și mai fericiți decât toți ceilalți, deși nu era voie să îți dai seama de asta.
Despre intimitate, confidențialitate, confort termic, fonic, olfactiv sau vizual nu prea putea fi vorba, din beciuri răzbătea mai mereu miros de murături , mezeluri și băuturi fabricate în regie proprie și în condiții sanitare greu de descris, de la vecinii de deasupra venea periodic tradiționala inundație, urmată de igrasie și mucegai, conflictele matrimoniale și partidele de împăcare dinaintea țigării de după erau ușor de ascultat pe o rază de 4-5 apartamente, chiar și fără a lipi urechea de peretele de cretă, iar tradiționala beznă de la ora 20.00 imediat după Telejurnal și obișnuita urare ”mai puneți un trening și o izmană pe sub pijama” erau refrenele clasice ale fiecărei ierni, spintecate doar de Rapsodia Română difuzată înaintea emisiunii de la Europa Liberă a lui Neculai Constantin Munteanu, în casele cu oameni care nu-și pierduseră cu totul demnitatea și nu-și anulaseră uzul rațiunii.
Abia în ultimii ani ai lui Ceaușescu, în orașele unde prim-secretarii nu erau chiar niște imbecili analfabeți, arhitecții au căpătat ceva-ceva libertate și au putut desena spații de locuit ceva mai generoase, însă stilul de viață comunist a continuat să își pună amprenta asupra structurilor, materialelor de construcție, dotărilor și funcționalităților disponibile. Vedem azi prea bine, în toate cartierele ”istorice”, cam care este situația locurilor de parcare, putem observa care familie e mai înstărită și și-a permis să lipească polistiren cancerigen pe exterior, cică pentru confort termic și admirăm stilul original, mereu diferit și generator de dureri de dinți al modelelor și decupajelor alese pentru ferestrele noi, majoritatea din plastic ieftin și moale, care au înlocuit perdeluțele de sticlă anterioare. Binefacerile democrației și libertății au adus în clădirile vechi, rapid și de-a valma, rețele noi de gaz, de televiziune, de internet, uneori de apă și canalizare și chiar de electricitate, care de multe ori au fost adăugate cu forța, improvizat, fără minte și fără știință, doar după legile eternului Dorel, care mai mereu l-a înjurat pe meșterul de dinaintea lui, dar a făcut treabă mult mai proastă decât predecesorul.
În fine, istoria o știm cei mai mulți dintre noi, iar rezultatele acesteia le resimțim direct astăzi, când suntem poporul cu cei mai mulți proprietari de locuințe, ca procent extras din numărul total de cetățeni, dar și cu cei mai mulți locatari nefericiți, nepricepuți, nepotriviți, nemulțumiți și neîmpăcați cu spațiul în care sunt obligați să-și ducă zilele. Bucuroși să pună iute mâna pe actele de carte funciară care le consfințesc proprietatea, românii nu se gândesc că devin de fapt prizonierii pe termen lung ai acelor pereți, din care nu vor mai putea evada din motive materiale și unde vor trebui să se înghesuie cu un număr neprecizat de urmași și rude prin alianță sau, din contră, unde se vor lupta și se vor stresa să țină la minim robinetele de căldură și de utilități, pentru a nu plăti costurile unui spațiu care le-a rămas mare și le atârnă lălâu pe lista de obligații financiare afișată la intrarea în scară.
Victimele unui El Dorado al Doreilor descurcăreți
Trăind toată viața lor la bloc, cu părinții și nepoții în aceleași spații înguste, românii care au avut șansa de a munci prin străinătate sau care au reușit să prindă ceva cheag cu mici afaceri sau cu meserii bănoase au început de circa 15 ani încoace să cumpere locuințe în noile blocurile înghesuite ilegal și păgubos în cartierele vechi sau în cartiere noi, dezvoltate în general fără niciun Dumnezeu, fără nicio lege, fără niciun principiu de urbanism și fără altă regulă decât cea a profitului rapid și uriaș în buzunarul afaceristului. Ca și în cazul ninsorilor din fiecare an, autoritățile locale au fost luate prin suprindere de explozia inițiativelor imobiliare rezidențiale și nu au apucat (a se citi nu au vrut, ca să poată lua plicurile cu ”atenții”) să definească planuri și regulamente de urbanism clare și fermen, menite a gândi dezvoltarea armonioasă a orașului și utilităților publice și a asigura calitatea vieții locuitorilor pe termen lung. Desigur, există și excepții lăudabile, proiecte construite cu minte și suflet, cu pricepere și cu respect pentru viitorii locatari, fără lăcomia tunului tras peste noapte și mai ales cu dorința de a face o treabă serioasă și pe termen lung, chestie în care prestigiul, seriozitatea, credibilitatea brandului și calitatea sunt importante și determinante. Din păcate, aceste cazuri sunt rare și reprezintă doar excepțiile care confirmă regula.
Pentru varianta completă a articolului, detalii AICI.