Spitalele nu sunt singurele instituții/companii care se confruntă cu o lipsă acută de personal. În cazul spitalelor, situația este însă mai delicată având în vedere impactul pe care criza îl are asupra întregii populații. Conform statisticilor avem un deficit de 13.000 de medici pe țară, iar 6 milioane de români nu au acces la servicii medicale. Cu toate acestea, se pune întrebarea de ce în clinicile private nu există o criză de personal?
Salariul și motivația
Salariul nu reprezintă factorul decisiv care menține criza de personal din spitale, dar este clar că și el influențează această stare de fapt. Dacă vom compara spitalele de stat cu cele private, vom observa că acestea din urmă au absorbit un număr impresionant din angajați de la stat. Partea cea mai interesantă este că deși remunerația este aproximativ la același prag în privat ca și la stat, angajații rămân pe posturile lor în clinicile private.
Un posibil răspuns vine dintr-o cercetare realizată de un grup de psihologi americani care a încercat să demonstreze că motivația unei persoane pentru a lucra mai bine este direct proporțională cu suma primită pentru munca efectuată. Astfel, dacă munca este neinteresantă, atunci o creștere a remunerației reprezintă soluția ideală pentru o calitate mai bună a muncii. Dar aceștia au avut și o surpriză. Cu cât sunt plătiți mai mult, oamenii muncesc mai prost. Condiția ca ipoteza să fie valabilă este ca munca să trezească un interes real, o pasiune, în caz contrar banul se rezumă doar la rolul de factor motivațional igienic. Adică, de la o anumită sumă oricât ai crește salariul unei persoane motivația nu va mai crește. Mai mult, acesta poate genera o demotivare.
Spitalul de stat vs clinica privată
Rezultatele unui studiu realizat de Romanian Business Leaders au indicat trei factori care îi împiedică pe cei plecați din sistemul medical din țară să se întoarcă: corupția – aceasta a fost punctată de 85% dintre cei intervievați -, birocrația și lipsa unei viziuni asupra viitorului. Managerii spitalelor private au exploatat acest fundal de frustrare și nemulțumire și au reușit să atragă personal de specialitate din spitalele de stat.
În plus, deși pare paradoxal, clinicile private nu au de-a face neapărat cu bolnavi, acestea fiind axate mai degrabă pe prevenire decât pe tratare. Acestea au abonați, nu pacienți, care nu ajung să apeleze la serviciile lor din poziția de bolnav, pentru că sunt mereu obligaţi să-şi facă programare, ceea ce face ca în mecanismul lor, aceste clinici să nu acopere fenomenul de îmbolnăvire, adică imprevizibilul.
Dacă te îmbolnăvești și nu vrei să apelezi la spitalul de stat și nici nu ai programare la clinica privată, la aceasta din urmă ești consultat doar în urma unei taxe de neprogramare, chiar dacă ești abonat și achiți taxa lunară. Din acest punct de vedere, sistemul nu este coruptibil, adică nu ai cu să dai ‘plicul’. În plus, clienţii acestor clinici private sunt dintre cei cu situaţii materiale foarte bune. Cei cu resurse financiare limitate, săracul și bolnavul, sunt excluși fără ca aceasta să le fie spus explicit. Ei nu au altă posibilitate decât să apeleze la spitalele de stat care sunt transformate în acest caz într-o „instituție de separare și de excludere. Săracul, ca atare, avea nevoie de asistență; ca bolnav, el era purtătorul unei maladii pe care risca s-o propage. Pe scurt, periculos. De aici, existența necesară a spitalului, atât pentru a strânge bolnavii la un loc, cât și pentru a-i feri pe ceilalți de pericolul pe care îl reprezentau. Până în secolul al XVII-lea, personajul ideal al spitalului nu era, așadar bolnavul, cel care trebuia îngrijit, ci săracul, care era deja muribund”, (Michel Foucault).
Avem pe de o parte o clinică în care nu se tratează bolnavi și în care săracul nu are acces, pe de altă parte spitalele de stat care nu au altă posibilitate decât să se ocupe tocmai de aceste categorii de persoane. A „îngriji” personal cu o stare materială foarte bună oferă un soi de prestigiu și recunoaștere a valorii personalului medical din clinicile private. Această situație seamănă foarte mult cu cea a medicilor descriși în romanele clasice, a căror prestigiu era dat de pacienții cu stare pe care îi consultau.
Deși clinicile private intră în definiția modernă asupra omului, „a face să trăiască și a lăsa să moară” (Michel Foucault), nu trebuie uitat că ele reprezintă o afacere, iar clienții sunt importanți deoarece reprezintă o resursă financiară. Astfel, o clinică privată devine o instituție medicală în care accentul este pe a te menține sănătos, nu pe a trata, ceea ce crește numărul cotizanților. Ceea ce scapă din vedere tuturor este că urgențele și situațile mai complicate ajung să fie tratate tot în spitalele de stat.
Astfel, o resură financiară permanentă reprezintă o posibilitate de dezvoltare și extindere, ceea ce poate fi perceput atât de către personalul din subordine, cât și de către abonați ca făcând parte din ceva măreț, ceea ce duce la o creștere a stimei de sine. De aici, atracția și fascinația pe care o exercită clinicile private în detrimentul spitalelor de stat.