Szenner Zoltan, politician și vicepreședinte al Consiliului Județean Brașov: Antreprenoriat, mișcare sub orice formă, din care principala activitate a fost alpinismul. Nu la nivel de hobby, ci mult peste. Practic, în fiecare an știam că vreau să merg pe munte într-o expediție, undeva. După ce terminam, veneam acasă, deja mă gândeam la următorul. Deci, practic, eu știam tot anul pentru ce mă pregătesc.
Am făcut foarte multe sporturi, schi de mic copil. Din Miercurea-Ciuc fiind, am făcut schi, după aceea tenis, călărie, arte marțiale și alpinism. Întotdeauna, în toate activitățile, încerc să dau maximum și din cauza asta și din cauză că efectiv nu aveam grijă, tot timpul am fost predispus la accidentări. Așa am terminat cu tenisul, din cauza unei accidentări. Din clasa a VIII-a am început să merg pe munte, întâi la orientare. După aceea m-am apucat de arte marțiale. După cinci ani, deci la facultate, am avut o accidentare urâtă, a trebuit să mă operez la șold, nu prea a ieșit operația, nu am mai putut să fac arte marțiale, m-am reîntors la munte. La început am mers de capul meu, deci singur, fără coechipieri și atunci a început să evolueze dragostea mea de munte către alpinism. Că este o diferență între a merge pe munte sau a face orientare și a face alpinism.
În alpinism, scopul este să ajungi pe un vârf. În alpinism faci orice ca să ajungi sus și să supraviețuiești în escaladă. Într-un fel, o faci de dragul sportului.
Și m-am luat de capul meu și m-am dus în Bucegi și cred că aproape în fiecare weekend am mers pe munte. În 2002 am fost prima oară pe un munte mai înalt, pe Mont Blanc – 4.809 de metri.
2003, Aconcagua, 6.960 de metri
În 2003 am fost pe Aconcagua, în America de Sud (se găsește în Argentina și este cel mai înalt munte din ambele Americi, din emisfera sudică și emisfera vestică, precum și cel mai înalt munte din afara Asiei și unul dintre Cele șapte vârfuri importante ale lumii, fiecare dintre ele fiind cel mai înalt al continentului sau al sub-continentului din care face parte, n.r.).
Categoric, e total altceva decât munții de la noi. Sunt expediții de câteva săptămâni, sunt total alte dificultăți. Total altă provocare, dar și altă satisfacție. La început am subordonat pasiunea aceasta firmei mele, m-am dus în emisfera sudică, pentru că aveam foarte mult de lucru la firmă în perioada primăvară până în decembrie și puteam să plec în ianuarie în emisfera sudică. Am lăsat telefonul acasă, m-am suit în avion și m-am dus în Argentina. Am stat pe munte aproximativ trei săptămâni și după aceea am bătut Argentina de la granița de nord cu Brazilia până jos, în Patagonia. Am urcat, nu a fost un vârf dificil, din punct de vedere tehnic. A fost în schimb destul de frig și vânt foarte puternic. În tabere de bază, deci 4-5 mii de metri, dacă bate soarele, poate să fie foarte cald și, din cauza razelor ultraviolete, te arzi foarte repede. Orice suprafață de piele trebuie protejată. Altfel, în foarte scurt timp poți să ai arsuri de gradul II, urâte. Dar în momentul în care intră soarele după un nor sau e înnorat, se face frig, iar noaptea e foarte frig. Cel mai dificil e cu somnul. Sunt foarte multe lucruri dificile, iar unul dintre ele este faptul că e greu să te odihnești. Eu sunt din Miercurea Ciuc, eram obișnuit de mic copil cu frig de minus 30 de grade. Nu era nicio problemă. Stăteam câteva ore afară la joacă și după aceea mergeam în casă și ne încălzeam. Dar când mergi pe un munte înalt ești expus la condițiile meteorologice 24 de ore din 24, deci mergi pe munte, îngheți bocnă, cumva reușești să ridici cortul, te bagi în cort. Dar și în cort este frig, adică nu se fac nu știu câte grade plus, dacă afară sunt minus 25 de grade, în cort vor fi tot grade minus. Dar ești protejat de vânt și, în al doilea rând, te bagi în sacul de dormit. Corpul este expus la temperaturi joase 24 din 24. Dificultatea constă în faptul că din lipsa de oxigen, circulația nu mai este bună, deci ajunge doar să îți dai jos mănușa sau până îți dai jos bocancul, îți îngheață piciorul și după aia, în sacul de dormit, nu mai reușești să te încălzești deloc. Mergi îmbrăcat în pufoaică, în tot echipamentul și după aia te bagi în sacul de dormit exact la fel. Deci nu te schimbi în pijama. Sau dacă te schimbi în alte haine, o faci foarte rapid și vor fi tot groase. Este dificil, pentru că în sacul de dormit bagi toate lucrurile care trebuie protejate: butelie de gaz, ceas, telefon, baterii, apa de băut, bocancii. Pentru că dacă bocancii îi lași afară din sac, îți îngheață și a doua zi va fi dureros. Deci, în sacul de dormit, cât e de îngust, în care ești tu cu hainele pe tine, mai trebuie să bagi și alte lucruri. Sunt niște lucruri care sunt inconfortabile. Îmi amintesc de o treabă. Pe un munte înalt, în niciun caz nu poți să cari fructe sau legume, că îngheață, se distrug foarte repede. Eu totuși mi-am cărat niște ceapă, slănină și chestii de genul ăsta. Nimic nu mi-a picat atât de bine ca slănina aia cu ceapă, la mii de metri înălțime, deși s-a zis clar că la altitudine nu trebuie să mănânci mâncăruri de genul acesta.
Mi-a plăcut foarte mult expediția aceea. Am fost o echipă numeroasă din România, pentru că acolo și atunci s-a aclimatizat prima echipă românească oficială care a urcat în Himalaya. Și am urcat cu ei. Nu am poze făcute de mine pe Aconcagua, pentru că aparatul meu de fotografiat a înghețat cât ai zice pește. Am doar poze făcute de colegi.
2004, Matterhorn, 4.478 de metri
Pe Matterhorn, ca și în Mont Blanc, iarăși, am fost singur. A fost o incursiune rapidă, adică m-am dus până în Zermatt (Elveția, n.r.),, am lăsat mașina în prima zi, am urcat până la cabana Hornli Hutte, la 3.260 de metri înălțime. De acolo, a doua zi am urcat până pe vârf și înapoi, am dormit și am plecat. Am urcat singur, noaptea, fără coardă. Pentru că în momentul în care ești singur, nu ai ce face cu coarda. Aveam la mine coardă, dar o țineam pentru rapel, pentru coborâri. Nu avea cine să mă asigure. Am urcat noaptea, pentru că am văzut că ziua, condițiile meteo erau bune. La Matterhorn sunt foarte mulți care urcă și majoritatea turiștilor se duc ghidați Când m-am dus să întreb societatea de ghizi despre condițiile meteo, mi-au zis că-s nebun că mă duc singur. Dar știam că vor fi foarte mulți care urcă și din cauza asta am zis că plec primul, să ajung la răsărit. Am plecat la ora 2 de la cabană și la 6 dimineața am ajuns sus, pe vârf.
Într-o beznă totală, doar cu lanterna frontala. A fost o experiență interesantă. Matterhorn e o stâncă unde e o diferență de nivel de 1.200 de metri. Nu e permanent vertical, dar este foarte friabilă, pe orice pui mâna, se duce, se rupe. Nu este atât de bine marcat drumul, cum sunt alte trasee, sunt doar niște puncte roșii, pe alocuri, care noaptea nu se vedeau. Și peretele ăsta este imens, poți te rătăcești pe el, să te duci de la traseu. De vreo câteva ori m-am dus, am pierdut traseul, m-am trezit pe perete, m-am întors înapoi. Nu am imagini de pe traseu pentru că nefiind asigurat, eu nu puteam să stau la fotografii și, oricum, era și noaptea. Am imagini de pe vârful imediat de sub creasta de suport. E un vârf foarte frumos, oamenii spun că este unul dintre cele mai frumoase vârfuri din Europa.
2005, Tadjikistan, 5 vârfuri de peste 7.000 de metri. Cum mergi spre Est, pare că valoarea vieții scade
În 2005, m-am gândit eu să mă duc în Tadjikistan, în Pamir. Sunt cinci vârfuri de peste 7.000 de metri în Pamir, în fosta Uniune Sovietică: Lenin, Comunismul, Pobeda, Korzhenevskaya și Khan Tengri. Și cel mai greu se zicea că e Pobeda. Am zis că nu mă duc pe Lenin. Khan Tengri nu era în apropiere și am ales Korzhenevskaya și Comunismul. Sunt unul lângă altul și am zis că mă duc pe Korzhenevskaya și poate, dacă-mi iese pasiența, fac o tură rapidă și pe Comunism. Amândouă sunt peste 7.000, m-am dus din nou singur. Înainte de Revoluție, aceste vârfuri au fost atinse de alpiniști români, dar după Revoluție nu a mai fost nimeni pe acolo și, efectiv, eu nu am reușit să găsesc niciun fel de informații de la cineva care a fost acolo recent. A fost interesant. Am reușit să-mi fac o asigurare de călătorie cu chiu cu vai, că nimeni nu prea voia să facă asigurări pentru zona acea. M-am dus până în Dușanbe, am stat în Dușanbe vreo cinci zile ca să-mi cumpăr mâncarea și să mă pregătesc. O firmă din Tadjikistan îmi asigura transportul până în tabăra de bază și mâncare acolo, de acolo sus eram pe cont propriu, singur.
Eu a trebuit să-mi car sus echipamentul, să-mi fac taberele, să-mi duc mâncarea. Nici măcar nu mi-am luat coardă, pentru că nu aveam ce să fac singur cu coarda. Căram o greutate foarte mare, nu puteam. Mi-am luat doi pioleți tehnici și am zis: unde mă descurc cu colțarii și cu pioleți, mă descurc.
În Dușanbe a fost interesant să-mi cumpăr mâncarea. Era un oraș foarte sărac pe atunci. Tadjikistanul, era cea mai săracă fostă republică din Uniunea Sovietică. Mi-am cumpărat mâncare, în condițiile în care acolo părea că nimeni nu știe o boabă în altă limbă decât cea locală. Deci, efectiv, mă duceam, cumpăram o conservă, după care mă duceam cu ea la hotel, o desfăceam, gustam – dacă îmi place sau nu. Mi -am luat multe conserve din alea, ceaiuri, mâncare, tot ce se putea căra. Ce era caracteristic la mine față de alții pe munte era că majoritatea alpiniștilor nu cărau foarte mult. Mâncărurile lor erau într-un plic în care puneai apă fierbinte și, teoretic, când era gata mâncarea, mâncai. Eu nu știam să gătesc multe lucruri, dar gulaș știam. Am luat conservele alea cu gândul că o să-mi gătesc în taberele intermediare. Din Dușanbe ne-au luat cu un avion vechi, părea că se mișcă toate niturile pe el. Am aterizat la o bază aeriană, de unde ne-a luat un elicopter. Pe jos nu aveai cum să ajungi în tabăra de bază. Efectiv nu erau drumuri, deci numai cu elicopterul. Munți, munți peste tot. În elicopter ne-am suit vreo nouă alpiniști cu echipamentul nostru, vreo șapte capre și nu știu câți curcani. Imediat după decolare am învățat primul meu cuvânt în rusă „ține bine”. Pentru că una dintre capre a sărit în cabina pilotului și mi-au dat-o să o țin repede de coarne. Deci astea erau proviziile vii pe care le căram în tabăra de bază. Elicopterul venea săptămânal acolo, iar în prima zi se mânca bine. În a doua zi, deja mai slăbuț, ne făceau niște lipii. În a treia zi mâncam lipiile de dinainte, care deja erau tari, cu ceva mâncare pe lângă. În a cincea zi deja spărgeam lipiile de masă și în a șasea zi mâncam lipie cu un fel de ketchup, că altceva nu mai aveam. Deci era foame mare și problema cea mai mare este că organismul consumă foarte mult la înălțimi mari, slăbești foarte tare. Eu eram singurul alpinist care era singur, de capul lui. Toți ceilalți erau în grupuri mai mici sau mai mari și cu ghizi. Eu nu-mi permiteam să slăbesc pentru că pierdeam forță, ceilalți își permiteau să strâmbe din nas la mâncare. De asemenea, ei își mâncau din mâncarea adusă de la Dușanbe, pentru că își permiteau să care mai sus alta. Eu, știind că sunt singur, e foarte greu să-ți cari singur tot echipamentul și mâncarea. Atunci când eram în tabăra de bază, eu mâncam orice, nu conta ce era. Deci tot ce nu mâncau alții, mâncam eu. Tot timpul eram în cortul de bucătărie și am învățat toate numele mâncărurilor, luam orice, mâncam orice, nu conta, numai să nu slăbesc. În tabăra de bază am stat atunci două sau trei zile pentru aclimatizare și după aia am plecat spre Korzhenevskaya. Prima urcare am făcut-o la 5.300 de metri, era o porțiune de cățărare ușoară și de mers. Era foarte cald, foarte cald. Și în prima tabără am dormit o noapte, apoi m-am întors jos, la bază, ca să îmi mai iau mâncare și echipament. În momentul în care ești singur, ascensiunile, dacă nu ești aclimatizat, se fac sus, jos, sus, jos, Deci urci la tabăra 1, îți lași acolo echipamentul, cortul, cobori în tabăra de bază după mâncare și alt echipament, urci din nou la tabăra 1, apoi urci imediat la tabăra 2, îți instalezi acolo tabăra, cobori la tabăra 1, dormi acolo, apoi cobori în tabăra de bază, iarăși echipament și tot așa îți faci și aclimatizarea și îți duci provizii singur. În tabăra 1 am dormit o noapte, iar când am ajuns în tabăra 2 s-a stricat foarte tare vremea, a trebuit să cobor. Am stat jos o zi și după aceea am urcat iarăși în tabăra 3. Când am urcat în tabăra 3 se vedea clar că se strică vremea. Am stat acolo o zi. Ce era caracteristic, eu peste tot, oriunde, eu mâncam, întotdeauna îmi găteam. Făceam un gulaș în tabăra 3, toată lumea cobora din cauza vremii și au trecut niște ruși pe lângă mine și au simțit mirosul și s-au oprit, le-am dat și lor. Au mâncat, „nemaipomenit de bun, balșoi, harașo” și m-au întrebat din ce e făcut. Le-am arătat conserva și în momentul în care au văzut, au făcut „pfui” și au plecat. N-am aflat niciodată ce carne a fost în conservă, dar rușii nu au mai mâncat, au făcut „pfui”, au scuipat, au pus jos mâncarea și au plecat. Eu nu aveam altă variantă.
Totodată, eu fiind singur, m-am împrietenit cu toți. În general, învăț limbi străine destul de ușor, m-am axat mai mult pe lângă nordici, că mă înțelegeam mai bine cu ei, dar învățasem câteva cuvinte în rusă, în spaniolă, deci mă înțelegeam cu oricine. Iarăși, un lucru deranjant uneori. Pe traseu, întotdeauna schimbai câteva cuvinte, iar dacă nu îi cunoșteai dinainte pe cei cu care te întâlneai pe munte, te întrebau de unde ești. Eu urcam, dacă eram cu danezii, ei ziceau Denmark, eu România. Imediat vedeai că se schimbă fața celuilalt. Deci se vedea o diferență clară în momentul în care ziceai că ești din România, chiar și acolo pe munte, în Tadjikistan. Într-o seară stăteam la taclale și unul dintre nordici a povestit despre un cățărător suedez, care în 1996 a fost cu bicicleta din Suedia până pe Everest. A făcut vârful și a coborât, a mai avut puterea să urce încă o dată și după asta, pe bicicletă până acasă, în Suedia, de parcă te-ai fi dus la magazinul din colț, ceva fenomenal. Pe tot drumul ăsta, suedezul a fost jefuit o singură dată. În România. Toată lumea s-a uitat la mine, acolo, pe munte, când au auzit povestea, dar cred că instinctiv. „De ce vă uitați la mine? Nu eu, eu nu am făcut nimic!” Dar era deranjant.
Comunism, crevase, accidente. Nimic nu e sigur pe munte
Tabăra 4. Știam că se strică vremea și ne-am grupat corturile. Eram eu, doi bulgari, vreo patru ruși. Și cred că atât. Am îngropat cortul, știam că vine vremea rea. Mie mi se terminase mâncarea. Problema e că se termina gazul. Fără mâncare cât de cât mai reziști. Oricum, sus nu prea poți, nici nu prea mai digeri, nu prea ai poftă de mâncare, deci acolo, la 6.400 de metri te descompune oricum, dar fără gaz nu poți să-ți faci apă și fără apă mori acolo. La altitudine trebuie să bei foarte multă apă, pentru că altfel faci edem pulmonar foarte repede. În tabăra de bază, unde ne permiteam să topim apă, beam 4 litri pe zi. Era foarte rău, pentru că azi, când zic apă e zăpadă topită, deci are un gust oribil, efectiv. Sus, topeam cât puteam. Nu mai topești la altitudine mare, pentru că nici apa nu fierbe la 100 de grade, deci topeam cât puteam efectiv. Dar când ți se termină gazul nu prea mai ai variante, ajungi la edem pulmonar. Deci știam deja că mi se termină gazul și chiar dacă era vreme rea, eu am zis că plec spre vârf. I-am întrebat pe toți: „Veniți?” Niciunul nu a venit. Am plecat eu singur dimineață, pe la 5. După aia, brusc, am văzut că s-au pornit doi după mine, gândindu-se că eu fac urmele… și calcă după mine. Deci au venit după mine norvegienii, după, au venit și bulgarii și la sfârșit au venit rușii. Rușii au fost parșivi. Cei patru ruși, care erau puternici, au venit după noi. Când ne opream, se opreau. Ce e caracteristic, din păcate, este faptul că pe munte contează viața fiecăruia separat. Adică, ceilalți erau doi, câte doi, erau legați în coardă, eu mergeam înainte, deci dacă era o crevasă, eu cădeam sigur. Eu nu eram legat în coardă, niciunul nu s-a oferit, pentru că dacă m-aș fi legat, reprezentam un risc pentru el. În general, dacă sunt doi, reușești să îl prinzi pe al treilea.
Eu urcam, ei erau în spatele meu, eu fără coardă. Dar am ajuns în vârf, apoi în tabără, iar a doua zi am coborât. Ideea e că am ajuns jos. Am stat vreo trei zile. Să ne odihnim și după ce mai avem cinci zile până la elicopter. Eu nu am răbdare, nu am stare niciodată. Așa mi-am zis să încercăm vârful Comunism. Și m-am întovărășit cu cei doi danezi, cu Hans și cu fratele lui. Ne punem bagajele la comun, împărțim în trei și urcăm drept în sus. În cât timp ajungem? Ajungem. Eu eram obișnuit să car. Eu aveam rucsac de 28, ei cam de 25. Pe vârful Comunism e un perete de 2 kilometri verticali. Era tehnică, dar problema era în momentul în care începea soarele ăsta să ajungă pe perete. Imediat, avalanșe și pietre mari, pietre care veneau de la doi kilometri înălțime și tu traversai jos. La bază erai ca la popice, doar că tu erai popică și pietrele veneau de la 2km. Trebuia să pleci dimineață devreme, până încălzea soarele. Dar, am ajuns, am reușit să trecem porțiunea aia. Am ajuns la porțiunea de cățărat unde fratele lui Hans a căzut. Era legat într-o coardă fixă, norocul a fost că nu a căzut până jos, dar a căzut cu capul în jos și s-a dus rucsacul. Problema era că el avea tot echipamentul acolo, deci haine, tot, dar și coarda noastră. Corzile și căștile erau la el în rucsac, am rămas fără coardă și fără cască. Și fratele care a trebuit să coboare. Și noi doi am hotărât că mergem mai departe. Nu aveam coardă, nu aveam căști, dar am forțat cu Hans mai departe. Ne-a prins noaptea, s-a făcut vreme foarte rea. Pe la ora 10.30-11 seara, era furtună. Ne-am schimbat, a trecut Hans în față și cred că după maxim două minute a dispărut. Deci a dispărut. Adică nu am auzit un sunet, nu am auzit nimic, doar Hans a dispărut și cu asta basta. M-am dus după el. Noaptea nu vezi crevasele, deci puteau să fie deschise. Cele de tip clopot se închid, în general, deci nu vezi nimic. Maxim vezi o adâncitură, eventual, dar noaptea nu ai cum să vezi și Hans nu a văzut-o și a căzut. Eu a trebuit să sar peste ea. A fost foarte complicat, pentru că fiind de tip clopot, nu știi până unde ține.
M-am uitat în jos, era un palier la 12 metri, deci după aia mai putea să se ducă sute de metri în jos. A căzut pe un palier, în cap, fără cască. Nu a murit. Nu putea să vorbească, m-am cățărat înapoi până prima coardă fixă, am tăiat o și am lăsat-o cu un piolet, dar nu putea să urce, nu avea nicio șansă. Și atunci m-am dus în tabăra următoare. Erau acolo niște elvețieni și niște ruși și am cerut ajutor. Rușii au zis că Hans a murit clar, elvețienii au venit. L-am scos pe Hans din crevasă, am făcut scripete cu elvețienii și l-am scos. L-am dus în cort și toată noaptea l-am ținut la supraviețuire. Era medic de urgență, deci știa clar că avea comoție cerebrală.
A doua zi era o vreme superbă, eram la o aruncătură de băț de vârf. Hans avea comoție, nu avea nicio șansă să coboare și am zis ok, cobor eu cu tine. Și nu am urcat pe vârf, l-am dus pe Hans jos și asta a fost.
2006, Comunism, a doua încercare. 10.000 de dolari și un elicopter
Anul următor m-am întors, că nu puteam să las nebifat Komunismul. M-am dus cu cineva din Miercurea Ciuc. Deja aveau curaj să vină cu mine. Am decis să nu mai stăm în Dușanbe și am luat toată mâncarea din Istanbul, am plătit mai mult la avion, dar am scăpat de cumpărături în Dușanbe. Dar tot am rămas blocați acolo, pentru că era o reuniune de șefi de stat și au blocat spațiul aerian, a trebuit să stăm vreo șase zile în Dușanbe.
Am luat ceva virus, nu știu ce. Problema e că noi, chiar dacă e un virus din gripal sau orice altceva, noi aici nu avem imunitate împotriva virusurilor de la sfârșitul lumii, de acolo. Iar în momentul în care urci la altitudine, orice boală de genul ăsta se accentuează, avansează galopant și te face praf. Am ajuns în tabăra de bază, am stat vreo trei zile, nu mă simțeam bine, dar nici nu aveam stare și am zis că urc în tabăra 1 de pe Comunism.. Ceilalți au spus că nu sunt aclimatizați și că nu urcă încă. Am ajuns în tabăra 1, nu mă simțeam deloc bine, dar, inițial, aveam de gând să dorm acolo. M-am răzgândit și am coborât foarte greu, am reușit să ajung în tabăra de bază, dar greu, greu. În noaptea aia mi-a fost deja foarte rău. Am reușit să ajung cumva la cortul medicului. Era un medic din Uzbekistan, deci nu pricepeau o boabă, adică nu puteai să comunici cu el. M-a pus sub oxigen și mi-a zis clar: mâine, dacă nu pleci, eu poimâine nu îți garantez că o să mai trăiești. Am dat telefon acasă la ora 6 dimineața, acasă era ora două. Am sunat o pe Diana (n.r soția), nu mai eram coerent, adică era clar că aveam edem pulmonar și pare și un început de edem cerebral, pentru că nu mai vedeam clar. Și i-am zis Dianei că am nevoie de elicopter, care putea să urce la tabăra de bază doar până la ora 2. Deci dacă până la 2 nu urca sau dacă era vreme rea, era… la revedere. Și am vrut să-i dau numărul de telefon de la baza militară, i-am dat prefixul Dușanbe-ului și apoi am închis, nu mai știam ce fac. Nu putea să sune înapoi, că era un telefon pe satelit. Nu mai știu cum a reușit ea să dea de tabăra militară, dar acolo, lucrurile erau simple. I-au spus foarte clar că dacă le intră 10.000 de dolari în cont până la ora 1, atunci elicopterul pleacă spre mine. Dacă nu, nu. Nu se discută, nu e negociabil. Diana a sunat la asigurator. Asiguratorul meu, bineînțeles, cu o grămadă de chichițe, formalități, chestii, deci se vedea clar că ei nu au de gând să se grăbească. Nu mă întreba cum, dar au rezolvat ei 10.000 de dolari, au ajuns în cont pentru elicopter în câteva ore. Eu aveam bani, dar problema era cum ajung dintr-un cont din România în Tadjikistan. În jumate de zi au ajuns. Nu mă întreba cum de-au ajuns. Printr-un partener de afaceri care avea firmă în Ucraina. Și a venit elicoperul, m-a dus jos și am scăpat. Ulterior, cei de la asigurare, peste vreo două luni, ne-au dat banii.
După aceea am avut probleme foarte mari de sănătate, vreo șase luni, în România, nu știa nimeni ce am, pur și simplu cădeam în jos. Eu înainte nu am fost bolnav niciodată. În următorii doi ani am avut trei pneumonii și nici chestii din astea urâte. Am fost în spital, prin 2007 am început să mă dreg, să încep să pot merge pe munte. Și în 2007 mi-am rupt glezna în patru locuri, fractură deschisă cu bucăți de os lipsă. Am fost la bunjee jumping, undeva în România, și am avut acest accident, am avut trei operații, nu mai pot să îndoi glezna stângă și aici s-a terminat cu vârfurile adevărate. Mă duc la cățărat pe gheață, mai fac vârfuri aici, la noi. Acum, de când sunt la Consiliul Județean, și alea s-au scurtat.
Prima nuntă la Hotelul de Gheață de la Bâlea
Când mi-am rupt glezna, aveam niște lucrări foarte mari în București și dacă eu nu eram acolo, dădeam faliment, clar! În noiembrie am avut accidentul și în decembrie, deja eu eram pe șantier, cu cârje. Urcam la etajul 10, coboram de la etajul 10 și așa mai departe. Ideea e că, având niște lucrări foarte grele, inițial, stabilisem că ne căsătorim în august, că deja plătisem sala, Diana avea doctoratul, eu aveam lucrările și i-am spus: „Eu nu văd pe niciunul dintre noi doi în stare ca în august să facem nunta!” Și a fost de acord. Deci am scăpat ieftin. Dar a zis și am zis o facem în ianuarie. Și atunci a zis: „Bine, dar să fie memorabil!” Și Bâlea era singura alternativă. Ideea e că am făcut o nuntă restrânsă, mai mult cu prieteni, am făcut strict între noi. A fost memorabilă. Deci chiar a foarte frumos. A fost prima nuntă acolo. A fost memorabilă din mai multe puncte de vedere, în sensul că am avut cununia civilă pe 19 ianuarie, jos, și pe 26 sus, la Bâlea. Când m-am dus la nuntă aveam amândouă mâinile bandajate până aici, că mă atacase un câine, m-a mușcat în nouă locuri.
Aveam un câine de munte de Pirinei, m-am dus să-i dau de mâncare în ianuarie, la Miercurea Ciuc, eu eram în tricou când m-am dus la el. Câinele probabil că avea niște probleme de la otită, nu a vrut să iasă să mănânce și eu am băgat mâna și l-am tras și în momentul ăla m-a mușcat o dată și după aia a sărit afară. Am mers în casă și m-a pansat Diana. Am plecat înapoi să lămuresc cu câinele cine-i șeful. Câinele avea 70 și ceva de kilograme. Și mi-am luat haine pe mine, dar am făcut greșeala că n-am luat nicio bâtă cu mine, ci m-am dus să bat câine cu mâinile goale. Câinele a fugit la el în coteț. L-am răsturnat cu coteț cu tot, l-am scos afară și l-am încolțit. Știam că dacă îl încolțesc, atunci o lămurim. Diana a văzut de sus și a zis că era clar care pe care. Câinele m-a mușcat de mână, mi-a fisurat osul, efectiv îi dădeam pumni în cap și nici nu clipea, nimic. Deci, într-un câine de 70 de kile poți să dai cu mâna, îl doare fix în cot. Am reușit să ne înțelegem, dar mâinile mele erau praf. Eu n-am reușit să semnez la căsătoria civilă și prietenii mei ziceau: „Vezi, câinele, cel mai bun prieten al omului? A vrut el să-ți zică ceva”.
Iar nunta fost memorabilă din mai multe puncte de vedere. Știam că se strică vremea. În prima zi știam că va fi vreme bună. A fost distractiv de cei de la cabana de la Bâlea, pentru că voiau să își facă reclamă și ne-au întrebat: „Avem voie să chemăm presa?” Dar, totuși, noi vrem ceva discret. Eu n-am cum să-ți interzic pe un teren public, dar te rog frumos, în cabană nu vrem presă.
Și când am ajuns sus, ne-am trezit cu o grămadă de presă. În ziua nunții, dimineață ne-am dus la cățărat pe gheață și când am ajuns înapoi la cabană era plin de presă, dar ei nu știau că noi suntem mirii. Ne-au întrebat: „Ați venit la nuntă și voi? Dar mirii unde sunt?” Ne-au văzut mai încolo.
Eu, inițial, am zis foarte clar: eu nu vreau nuntă la biserică. Nu sunt o persoană religioasă. Dar una din condițiile Dianei, când am amânat nunta, a fost biserica. N-am avut încotro. N-am găsit un popă care să urce acolo. Am găsit numai un popă bețivan de pe lângă Cluj. Trebuia să meargă la Alba Iulia să ia o dispensă pentru căsătorie, pentru că Biserica de Gheață de la Bâlea nu era sfințită. Am stat permanent lângă el, l-am scăpat din vedere un pic și țintă la votcă. Era ca apa pentru el. Până la urmă ne-a cununat și după aceea nu am mai stat cu ochii pe el, putea să facă ce vrea.
A fost memorabil, am avut camere și la Cabana Bâlea, rezervasem și la Hotelul de Gheață, toată lumea s-a distrat.
De unde banii?
Am două firme în domeniul instalațiilor în construcții, în special construcții industriale și civile, mai puțin case. Lucrări mari, hale, magazine, birouri. În 2007, 2008, 2009, când aveam lucrări mai mari la București, exact când a venit criza, aveam mai multe blocuri de locuințe la București, un imobil de birouri de 5.000 de metri pătrați unde făceam instalațiile. Pe atunci, aveam o fabrică de tâmplărie, deci tot ce era tâmplărie și instalații sanitare, ventilație făceam pentru acele proiecte. Aveam lucrări de referință, de la cel mai mic până la un spital. Niciodată nu am primit nimic gratis. Niciodată! Întotdeauna am lucrat și n-am primit nimic gratis, n-am furat. Sursele mele în declarația de avere sunt însă acolo: dividende și salariul.