Povestea Dăruiește Viață este una despre determinare și curaj, pornită de la strigătul de ajutor al unui copil bolnav. O mână de oameni care s-au încăpățânat să formeze o comunitate în jurul unui vis, care a crescut suficient de mult încât să poată spune într-un glas: Noi am făcut un spital!
Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, cofondatoarele Dăruiește Viață, una dintre cele mai importante comunități din România, au împărtășit cu noi o mică parte din ce a însemnat călătoria #NoiFacemUnSpital și cum continuă ea.
fwdBV: Dăruiește Viață a devenit un brand de țară. Cred că există puțini oameni care să nu fi auzit măcar o dată aceste cuvinte. Totuși, ce este Dăruiește Viață și cine sunt oamenii din a căror dorință a fost fondată?
Carmen Uscatu: Dăruiește Viață înseamnă astăzi, în 2024, o echipă mică, acum de doar 12 oameni, zece femei și doi bărbați, care și-au propus să schimbe lumea, să aducă o schimbare în sistemul medical din România și să le redea copiilor, dar și pacienților adulți demnitatea. Dăruiește Viață înseamnă și o comunitate de Dăruitori, 500.000 de oameni și peste 10.000 de companii care au ales de-a lungul timpului să susțină proiectele noastre. Asociația a fost fondată în 2012, de trei prietene, după mai mulți ani în care noi trei, Oana, Bianca și cu mine, am făcut muncă de voluntariat pentru a sprijini bolnavii de cancer din România și a crea infrastructură medicală modernă.
fwdBV: Care a fost momentul care v-a determinat să începeți acest proiect? Și cum a început, de fapt?
Oana Gheorghiu: Povestea noastră și povestea Dăruiește Viață a început cu un e-mail pe care l-am primit în 2009, pe vremea când conduceam operațiunile unei firme de transport și logistică. Era strigătul disperat al unei mame care încerca să-și salveze singurul copil, un băiat de doar 17 ani, diagnosticat cu leucemie, care se stingea la propriu, într-un spital din București. Citind acel e-mail m-am pus preț de câteva secunde în pielea acelei mame… chiar și gândul era imposibil de dus. Dragoș avea nevoie de un transplant de celule stem, care nu se putea face, la acea vreme, în România. I-am trimis mailul lui Carmen, prietena mea, întrebând-o dacă are vreo idee despre cum am putea ajuta. Singura soluție era un transplant în străinătate, așa că, împreună cu Carmen am început o luptă contra cronometru, pentru a reuși să găsim soluții ca Dragoș, căci așa îl chema pe băiat, să plece în străinătate. Am scris sute de e-mailuri politicienilor, funcționarilor, instituțiilor, am sunat de zeci de ori la Ministerul Sănătății și la Casa de Sănătate. Am organizat chiar și un protest în fața Guvernului, pe vremea când protestele nu erau ceva atât de comun cum sunt azi. După cinci săptămâni am reușit să determinăm Guvernul României să aprobe dosarul lui Dragoș și al altor șase tineri aflați în situații similare. Din păcate, pentru Dragoș a fost prea târziu, s-a stins șase luni mai târziu, într-un spital din Israel, în ciuda reușitei transplantului. Infecțiile nosocomiale cu care plecase din România au fost mai puternice decât corpul lui foarte slăbit.
După ce povestea noastră și a luptei pe care am dus-o pentru Dragoș a fost difuzată de Paula Herlo, în cadrul emisiunii „Jos pălăria”, de pe PRO TV, sute de oameni, aflați în situații cel puțin la fel de dramatice precum cea a lui Dragoș, ne-au scris. Am simțit că nu-i putem lăsa singuri, că nu ne putem preface că nu știm prin ce trec, așa că am făcut un ONG și am început să luptăm pentru drepturile pacienților, de data asta într-un mod organizat.
fwdBV: De ce au ales Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu să înceapă un proiect de amploarea noului spital de la Marie Curie? Ce v-a mânat în luptă? Erați conștiente de ceea ce înseamnă construcția unui spital?
Carmen Uscatu: Glumim de multe ori că am plecat de la o toaletă și am ajuns la un spital de 12.000 mp și acum continuăm cu un Campus Medical Pediatric. Însă, în spatele acestei glume este un adevăr crunt. În vechea secție de oncologie pediatrică de la Spitalul Marie Curie din București, toți pacienții și părinții care îi însoțeau aveau la dispoziție două toalete și un duș la capătul holului. La capacitate maximă, secția putea găzdui 30 de copii cu diagnostic oncologic. Iar dimineața se stătea la coadă la duș. Fără nicio exagerare. Ne povesteau mămicile cu care am stat de vorbă la începutul proiectului și care ne-au rămas alături în timp. Am mers la Spitalul Marie Curie cu propunerea de a renova și moderniza secția de oncologie pediatrică, de a adăuga toalete în fiecare salon. Infrastructura învechită nu ne permitea acest lucru, iar arhitecta proiectului, Raluca Șoaita, ne-a spus că singura opțiune este să construim de la zero. Zis și făcut! Planul inițial era pentru o clădire de trei etaje, care să includă și radioterapia, însă nevoile tot mai mari ale echipei medicale au crescut proiectul la stadiul la care a ajuns astăzi – un Spital de 12.000 mp și nouă niveluri. Iar acum, din dorința de a oferi aceeași infrastructură medicală tuturor celor care ajung la Marie Curie, continuăm cu construcția primului Campus Medical Pediatric.
fwdBV: Într-un astfel de demers apar tot felul de emoții și trăiri. Care au fost cele mai puternice pe care le-ați simțit și cum ați gestionat fricile și incertitudinile, având în vedere amploarea acestui proiect?
Oana Gheorghiu: Inițiativa #NoiFacemUnSpital este susținută de peste 350.000 de persoane fizice și peste 8.000 de companii, în acest moment. Este un vot enorm de încredere și chiar mai mult de atât – pentru că toți acești oameni nu doar că și-au pus încrederea, dar au susținut această încredere cu banii lor. Este un privilegiu pentru noi să primim atât de multă încredere și susținere, dar și o responsabilitate enormă – de a ne ține de promisiune, de a livra conform celor promise, de a arăta că se poate construi bine aici, acasă.
fwdBV: Ne puteți povesti despre un moment cu o încărcătură deosebită pe care l-ați trăit și cum ați reușit să-l gestionați?
Carmen Uscatu: E un proiect care generează și în care trăim multă emoție. E emoția părintelui care vede într-o zi că viața lui, a copilului, a explodat, pentru că un diagnostic amenințător s-a abătut asupra lor, e emoția copilului care găsește în spital un loc în care își poate trăi copilăria chiar și atunci când face tratamente grele, e emoția sponsorului care, după ce poate a avut încredere oarbă că banii lui vor genera impact, îl vede cu propriii ochi. Dar e și emoția sau, mai bine zis, tensiunea unor discuții inconfortabile, conflictul generat de propuneri care riscă să aducă schimbări mici sau mari și pentru care noi, oamenii, suntem cel mai puțin pregătiți. Căci, nu-i așa?, schimbarea o vrem cu toții, dar să se întâmple altora, nu nouă. Sunt emoții care fie te blochează, fie îți dau aripi. E un amalgam pe care uneori îl gestionăm bine, alteori foarte bine și uneori deloc. Atunci luăm o pauză. Nu mai schimbăm lumea. Doar ne odihnim. Visăm.
fwdBV: Știm că 350.000 de persoane și peste 8.000 de companii au donat pentru ridicarea spitalului. Ce ne spun aceste numere, dacă ne gândim la responsabilitate socială, la comunitate?
Oana Gheorghiu: Cred că aceste cifre ne arată că suntem pe drumul cel bun, că societatea civilă și mediul de afaceri din România sunt cu mult înaintea mediului guvernamental, atât în ceea ce privește viziunea, cât și în ceea ce privește profesionalismul și expertiza. Nu înseamnă că tot ce e la stat e rău, înseamnă doar că noi, cetățenii, am început să ne cunoaștem mai bine rolul, drepturile și forța pe care o avem atunci când ne unim pentru a face bine. Acest proiect, dincolo de șansele la viață și de condițiile moderne în care copiii vor fi tratați, a adus și dovada faptului că putem face lucruri, că împreună suntem de neoprit, că România nu este, de fapt, țara lui „nu se poate”, așa cum ni s-a indus în ultimii 30 de ani. 350.000 de oameni este un număr uriaș, cred că sunt politicieni care și-ar dori să primească atât de multe voturi. Iar noi nu am primit voturi, ci acești oameni ne-au încredințat banii lor, 2 euro, 4 euro, 10 euro… bani cu care am ridicat un spital.
fwdBV: De obicei, atunci când un proiect profesional tinde să acapareze mare parte din resursele de timp, de energie, planul personal este cel lăsat să „ruleze în background”. Ce impact a avut proiectul asupra vieților voastre private și cum ați reușit să îmbinați cele două planuri?
Oana Gheorghiu: Cred că sunt un om foarte norocos, că am găsit acasă liniștea și susținerea de care aveam nevoie, mai ales atunci când îmi era cel mai greu. Dacă mă uit în urmă, cred că mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp cu băiatul meu sau să am mai multă răbdare, căci ăsta e unul dintre marile mele defecte (la care încă lucrez): lipsa răbdării.
Carmen Uscatu: Suntem prezenți în viața noastră în 50% din timp. Așa începe cartea „Peak Mind” a lui Amishi P. Jha. Și atunci nu aș pleca de la ipoteza că am reușit. Poate că uneori ne-a ieșit, dar cu siguranță, de multe ori nu ne-a ieșit să gestionăm aceste pălării. Sunt de părere că trăim viața în etape. Ne propunem adesea lucruri care ne depășesc posibilitățile și ne ajustăm obiectivele pe parcurs. Alteori ne propunem prea puțin și ne iese peste așteptări. Așa a fost cu Spitalul. Da, sunt momente când, deși eram fizic cu familia, cu copilul, mintea îmi era încă la discuțiile purtate peste zi, la cum să netezim asperitățile. La un moment dat, copilul mi-a zis: așa răspunzi tu, mami, cu întârziere. Și atunci am conștientizat că și când fac eforturi să fiu într-un loc e posibil să nu fiu în acel loc. Și invers e valabil: să fiu la birou, să fiu la Spital și poate cu mintea să fiu la o analiză a mamei care încă nu a ieșit din laborator. Sau la fiica mea care a plecat din București și mă întreb dacă a ajuns cu bine la destinație. Sau dacă o să ne împăcăm azi după ce ne-am certat ieri. Însă când ai în spate o echipă de oameni pe care te bazezi, când ai prieteni care te încurajează și îți amintesc că e normal ce trăiești, când înveți, pentru că fac un master în Global Child Health, la o instituție de renume: St. Jude Children Research Hospital, din SUA, că sistemele de sănătate, dar de fapt oamenii, nu se schimbă peste noapte, lucrurile devin din dramatice posibile.
fwdBV: Cum a evoluat echipa Dăruiește Viață în fața obstacolelor care au tot apărut și cum ați reușit să țineți aproape o comunitate de oameni atât de implicați și devotați proiectului?
Carmen Uscatu: Suntem o echipă mică, dar extrem de devotată și de muncitoare. Chiar în această perioadă pot spune că avem cea mai numeroasă echipă de când am fondat Asociația. Cred că fiecare dintre noi este în primul rând cu sufletul aici și vede ceea ce facem mult mai mult decât un job obișnuit. Cred că vrem să construim împreună atât pentru ceilalți, cât și pentru satisfacția noastră – pentru că a face bine poate fi și un gest egoist. Un alt lucru important la echipa noastră este că facem performanță, că suntem buni în domeniile noastre și avem o atitudine foarte hands-on – căutăm soluții și vrem să învățăm.
Comunitatea Dăruitorilor, cum o numim noi, cred că ne este alături pentru că facem ceea ce promitem, pentru că suntem transparenți și pentru că suntem autentici și onești în comunicare. Pentru că le simplificăm viața atunci când vine vorba de donații și sponsorizări, pentru că avem încredere să spunem lucrurilor pe nume și pentru că reușim să-i transformăm în parteneri – împreună am pus cărămizi la acest proiect și este responsabilitatea noastră, a tuturor, în egală măsură, să-l facem să funcționeze la cele mai bune standarde.
fwdBV: Ce a însemnat pentru voi să puteți spune pentru prima dată „Noi am făcut un spital”? A fost un moment de ușurare sau, dimpotrivă, de noi încercări?
Oana Gheorghiu: Am conștientizat pentru prima dată amploarea acestei sintagme în noiembrie anul trecut, când am aprins simbolic luminile în Spital, pentru a marca finalizarea construcției. Atunci, au fost proiectate pe clădire numele a mii de oameni și de companii care s-au implicat. Și atunci am simțit cât de puternic este „împreună” și ce am reușit să facem cu toții. Pentru că acest Spital este al tuturor celor care au pus o cărămidă, de la donatorul prin SMS la elevii care au organizat târguri de Crăciun pentru a dona, de la sponsorii corporate la cei care au dus mai departe mesajul nostru. Noi, toți, am făcut un Spital. A fost o ușurare și a fost și un nou început. Proiectul merge mai departe cu Campusul Medical Pediatric de la Marie Curie. Este o oportunitate pentru noi să arătăm că se poate în continuare, să învățăm din ceea ce am construit până acum, dar și să setăm modele care să poată fi preluate la nivel macro în toată țara, atât în ceea ce privește standardele de construcție, cât și în privința modului în care sunt gestionate unitățile spitalicești.
fwdBV: Acest proiect, care părea imposibil atât prin prisma anvergurii, dar mai ales a tuturor obstacolelor, este doar o etapă din drumul Dăruiește Viață, pentru că deja se vorbește de încă un proiect și mai important. Mai aveți resurse pentru a ține traseul sau spitalul deja finalizat, cu tot ce înseamnă el, dar să și începeți etapa următoare?
Carmen Uscatu: Spunem foarte des că infrastructura nu este suficientă pentru a schimba radical modul în care se oferă îngrijire medicală bolnavului în România și pentru a oferi în mod realist șanse în plus la viață. Este nevoie de schimbare de comportamente, de proceduri, de training permanent pentru resursa umană, de cercetare. Odată cu noul Spital, pe zona de oncologie, Dăruiește Viață a facilitat crearea unor parteneriate strategice pentru Spitalul Marie Curie cu Prinses Maxima Centrum din Olanda (cel mai mare centru de tratare a copiilor bolnavi de cancer din Europa) și cu St. Jude din SUA (unul dintre cele mai mari spitale de copii din lume). Aceste parteneriate sunt o resursă de know-how, de schimb de experiență, de învățare și de dezvoltare pentru tot ceea ce înseamnă oncologia pediatrică în România, astfel încât rata de supraviețuire să crească la nivelul ratei de supraviețuire din Europa de Vest. Înseamnă, totodată, investiție în resursa umană, în traininguri, fellowship-uri și stagii de pregătire, participarea în tumor board-uri internaționale și folosirea de bune practici consacrate.
Oana Gheorghiu: La nivel de infrastructură, Dăruiește Viață continuă pe două arii de acțiune: asigurăm mentenanța Spitalului deja construit și mergem mai departe cu construcția Campusului Medical Pediatric. În același timp, venim și cu propuneri concrete pentru schimbarea modului în care sunt gestionate unitățile medicale din România. Am propus Ministerului Sănătății și Guvernului României un proiect pilot pentru gestionarea secției de radioterapie, o secție nou înființată în Spital. Un proiect pilot bazat pe principii de guvernanță corporativă și guvernanță medicală, care să asigure un management bazat pe criterii de performanță și eficiență. Un model care să poată fi replicat apoi la scară națională.
fwdBV: Care au fost lecțiile pe care le-ați învățat în tot acest timp?
Carmen Uscatu: Aș vrea să cred că am învățat niște lecții. Timpul va dovedi dacă chiar am făcut-o. Să acord atenție intuiției. Căci intuiția vine din lucrurile nespuse de cei din jur, dar transmise de reacții, gesturi. Să mă opresc atunci când simt piedici la tot pasul, să reevaluez situația și să caut și alte perspective. Să iau avantaje din refuzuri, să îmi reformulez obiectivele. Nu înseamnă să le abandonez, ci doar să le adaptez contextului.
Oana Gheorghiu: Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să lucrez în echipă, să fac echipă cu oameni din domenii diferite, cu pregătiri diferite, să mă adaptez la stilul lor. Adevăratul secret al reușitei acestui proiect este echipa Dăruiește Viață, colegele noastre care ne sunt alături de mulți ani, dar și noii noștri colegi, veniți de curând. Fără acești oameni nimic nu s-ar fi putut realiza. Fără ei și fără cei care ne-au susținut atunci când nimeni nu ne știa și care au crezut în noi, uneori mai mult decât credeam noi înșine: Paula Herlo, Alex Dima și Tudor Chirilă.
fwdBV: Credeți că sunteți un model care să fie luat în considerare și replicat în mai multe domenii sau comunități?
Carmen Uscatu: Răspunsul la această întrebare îl pot da cei din jurul nostru. Pentru unii suntem un model care inspiră. Pentru alții suntem inconfortabile, nerezonabile, de neînțeles și de nereplicat. E normal. Avem lumini și umbre. Luptăm pentru interesele unui grup, de exemplu interesul copiilor bolnavi de cancer, și în lupta noastră lezăm interesele altora. Îi punem într-o situație inconfortabilă, cea în care se văd pe ei, care poate, până la acel moment, s-au gândit că nu se poate.
Oana Gheorghiu: Nu mă pot gândi la mine ca la un model. Sunt un om simplu care într-o zi și-a dat seama că are puterea de a schimba nu lumea, ci lucruri care contează în viața mea și a altora. Am făcut un pas și încă unul, alături de Carmen, apoi alături de Paula Herlo, de Tudor Chirilă și de alte mii și zeci de mii de oameni. Când vorbim despre modele, oamenii au așteptări, te cred perfect în toate, că le știi pe toate, că faci totul așa cum trebuie, iar acest trebuie poate avea definiții extrem de diferite de la o perspectivă la alta. Cu certitudine, nu sunt un astfel de model.
fwdBV: Ce sfaturi ați da oamenilor care, inspirați de exemplul vostru, ar dori să pornească pe acest drum și să se implice în comunitate?
Carmen Uscatu: Să fie deschiși la propria schimbare. Atunci când o cer altora, să fie conștienți că aceasta nu se întâmplă peste noapte. Că e un proces. Cu urcușuri și coborâșuri. Le-aș mai spune să ia pauze. Atunci când nu mai pot. Pauza nu e abandon, e doar regăsirea energiei pierdute. Să asculte. Să învețe să facă asta. Și să ia omul din locul în care se află. Să caute să lucreze în echipă: cu cei care sunt alături de proiect, dar mai ales cu cei care sunt împotriva proiectului. Ușor de zis. Căci e ușor a da sfaturi…
Oana Gheorghiu: Să îndrăznească, să nu stea în banca lor, să nu treacă nepăsători pe lângă răul care se întâmplă lângă ei, pentru că răul ăsta tolerat le va cuprinde și viețile lor, mai devreme sau mai târziu.
