Sectorul economic care se ocupă de tehnologia informației are parte în mediul social din România de o aură de spațiu profesional magic, fabulos, paradisiac, din care face parte o elită greu penetrabilă și exclusivistă a societății și care asigură norocoșilor implicați bunăstare, venituri mari, muncă ușoară (se desfășoară la birou, nu?), conexiuni internaționale intense, oportunități de călătorie mult superioare mediei, acces facil la bunuri și servicii din categoria premium și multe alte beneficii demne de invidiat.
În ciuda aparențelor care încurajează o imagine precum cea invocată, cred că este utilă o demitizare a acestui nucleu socio-profesional și economic, dublată de o înțelegere profundă a beneficiilor, inconvenientelor, oportunităților și pericolelor care caracterizază mediul activ în sectorul tehnologiei informației.
Să fim bine înțeleși: cu câteva excepții notabile, puternice ca și surse de inspirație și modele de afaceri și, prin cultura pe care au reușit să o construiască, dătătoare de speranțe pentru fundamentarea unei noi viziuni locale, industria IT românească seamănă perfect ca și funcționalitate concretă și model de business cu celelalte industrii relevante de astăzi de la noi. Adică este caracterizată de filializarea unor afaceri vestice, bazată în principal pe costurile de operare și de externalizarea de către occidentali a unor sarcini creative care solicită competențe de nivel mediu sau inferior și a unora repetitive, care țin în principal de procesele rutiniere de business (contabilitate, relații cu clienții, telemarketing etc). Cum ar veni, un fel de lohn, în care materialul textil sau de marochinărie este înlocuit de date, de informație computerizată.
Desigur, munca în acest sector se plătește considerabil mai bine decât cea din foarte extinsa la noi industrie a automotivelor și decât cea din producția industrială generală (mobilier, textile, electrice, componente mecanice etc). Acest lucru este fundamentat de nivelul de educație și expertiză specific angajaților din acest sector, dar și de prețul acestei munci pe piața internațională, care tinde să se uniformizeze (adică să urce la niveluri comparabile cu Vestul) grație globalizării, Internetului și libertății de mișcare și circulație a forței de muncă.
Chiar dacă munca în poziții executive în sectorul IT este mai bine plătită decât cea din alte industrii, este firesc să constatăm că avem de a face, în imensa majoritate a celor implicați, cu o nouă clasă a gulerelor albastre. Asta chiar dacă universul cultural al profesiei și condițiile concrete de muncă sugerează o identitate a gulerelor albe. Cu alte cuvinte, invidiații specialiști IT de la noi nu sunt decât niște muncitori ultra-calificați și școliți, al căror instrument principal de lucru este tastatura.
Vrem sau nu să recunoaștem, în imensa ei majoritate, industria IT de la noi este reprezentată de filiale ale unor companii originare din țări situate mai la vest de noi, care își păstrează activitățile de creație, concepție, marketing și vânzări în țările de proveniență și mută la noi doar partea de producție și service, pentru care au găsit aici resursă umană calificată, disponibilă și interesată să preia sarcinile de mare volum, dar de importanță minoră în plan strategic și concurențial.
Cu alte cuvinte, produsul în sine, care generează cifra de afaceri a companiilor, se realizează în majoritate aici la noi, dar se încasează în țara de origine (sau în paradisuri fiscale, mai nou), iar în România ajung doar sumele aferente salariilor localnicilor și asigurării spațiilor de lucru și utilităților. Iar valoarea mare a produselor și contractelor, cea aferentă inovației, cercetării, invențiilor și dezvoltării de noi soluții și ramuri economice rămâne afară, fără șansa de a fi importată la noi, în monedă, dar și în beneficii structurale. Avantajos, dar nu prea, nu-i așa? Am putea stoarce mai mult profit de aici și asta este oportunitatea de care ar trebui să ne ocupăm, noi, ca și țară.
Volum mare de producție, volum infim de cercetare
Departe de mine intenția de a considera că actuala stare de fapt este negativă și nefirească. Dimpotrivă, este singura posibilă la noi, astăzi, fiindcă este unica pentru care am pregătit, ca și societate, condițiile propice de apariție și dezvoltare. Și este minunat că ea există, fiindcă generează venituri considerabile pentru bugetul statului, un nivel de trai confortabil pentru o masă mare de cetățeni și mai ales construiește o cultură nouă a muncii, productivității, eficienței și interacțiunii, puternic expusă relațional mediului internațional și foarte diferită de cea existentă în alte sectoare economice și în perioadele istorice ante- și post- 1989.
De fapt, actuala industrie Information Technology de la noi este simultan un rău necesar și un mare bine de care trebuie să știm să profităm. Faptul că vesticii (fie ei de sorginte europeană sau americană) își mută la noi operațiunile de producție software, de gestiune a resurselor și de asistență a clientelei și furnizorilor, pentru că aici găsesc competențele de care au nevoie la un preț mai mic decât la ei acasă, este o mare oportunitate, dar reprezintă totodată și un pericol de plafonare.
Presupun că țineți minte statisticile acelea care apar periodic în emisiunile de știri și care arată că, deși muncesc la fel de mult sau mai mult (în ore) decât occidentalii, românii se dovedesc mult mai puțin productivi decât aceștia. Îți vine să spargi televizorul când auzi chestiile acelea. Nu am auzit în viața mea o enormitate și o nedreptate mai mare, cauzată de amatorismul jurnaliștilor care înghit pe nemestecate niște comunicate oficiale, dar și de reavoința celor care compară mere cu struguri, încercând să scoată dn ele compot de ananas. Productivitatea despre care vorbesc acele statistici face referire la încasări efective raportate la numărul de angajați ai companiei care a făcut încasările.
Păi, cum să iasă rezultatele acestor statistici, când în uriașa majoritate a cifrei de afaceri specifice mediului de business de la noi vorbim despre companii cu activitate multinațională, care își distribuie costurile și veniturile în cele mai convenabile forme posibile, neavând în niciun moment intenția și preocuparea de a oferi date reale și fundamentate economic pentru niște statistici realizate de instituții ale statului cel puțin autiste? E normal ca productivitatea pe cap de angajat român să fie mică, de vreme ce din suma totală încasată la vânzarea produselor compania-mamă virează în conturile de la noi doar sumele necesare pentru a plăti salariile și costurile de operare, plus un infim profit, ca să nu aibă de comentat ceva inspectorii de la ANAF, atunci când se fac că vin în control.
Pe de altă parte, dacă stăm să evaluăm situația în mod echilibrat, artificialul din statisticile menționate nu este chiar atât de pronunțat. Asta pentru că produsele care se realizează la noi sunt inventate, concepute, proiectate, puse în piață și vândute de resurse umane aflate în țările de origine ale acestor companii, spații în care cercetarea, inovarea, dezvoltarea de noi concepte au tradiție, eficiență și spațiu propice de desfășurare.
Am intra într-o discuție amplă și greu de finalizat cu o concluzie unanim acceptată dacă am încerca să stabilim cum ar trebui să se dividă între diviziile și filialele unei companii multinaționale încasările realizate de o companie IT din vânzarea propriilor produse. Știm bine că resursa intelectuală creativă costă enorm, că firmele investesc sume uriașe în cercetare, invenție și inovație, că foarte multe proiecte de acest gen se finalizează fără rezultate profitabile sau utilizabile și că, vorbind de operațiuni care incumbă un risc major, este firesc ca partea leului din profitul realizat de produsele cu succes să se întoarcă acolo unde acestea au fost create, adică la divizia care muncește în continuare pentru a propune viitoarele produse și soluții de a căror producție efectivă se vor ocupa ”proletarii tastaturii” din România și alte țări similare.
Teren fertil, așteptând sămânța
Suntem azi, așadar, un spațiu de producție convenabil, pentru că prețul forței de muncă, fie el și în IT – unde e mult peste media națională, este mai avantajos pentru companiile occidentale decât în țările lor de origine. Dar, revenind la pericolul menționat mai sus, ne putem permite luxul de a ne culca pe o ureche și de a menține un status-quo în acest sector? Putem să ne bazăm că starea de fapt de azi va rămâne valabilă câteva decenii?
Chiar dacă extinderea Uniunii Europene pare a se fi oprit pe termen lung, iar apartenența la Uniune ne asigură avantajul de a fi un spațiu de producție favorizat între aceste granițe, trebuie să privim lucrurile în perspectivă și să înțelegem că transformarea digitală care a cuprins întreaga planetă, care azi își începe ascensiunea și care reprezintă obiectul tot mai puternic al activității economice globale va ajunge, la un moment dat, într-o fază de stagnare și apoi de decădere, urmând fără excepție ciclul de viață standard, în formă de clopot, definit de economiști.
Chiar dacă o parte relevantă a producției companiilor care fac jocurile în industria tehnologiei informației se realizează la noi, nu putem considera România ca jucător activ în acest meci global cu mize imense și cu consecințe, astăzi, greu de imaginat în detaliu. Asta fiindcă, din perspectivă decizională și ca valoare intrinsecă a contribuției pe care o avem, suntem doar spectatori și nu facem parte din echipele care își dispută întâietatea pe teren.
De ce? Simplu. Fiindcă muncim la produsele altora, și nu propunem în acest joc propiile noastre idei, soluții și viziuni pentru viitorul digital al omenirii. Și se întâmplă acest lucru fiindcă nu am avut aproape niciodată un cuvânt serios de spus în sectorul invențiilor și inovației, al valorii economice cu fundament intelectual creativ, atunci când ne referim strict la sectorul tehnologiei informației. Da, aceasta este realitatea tristă, nu avem nici tradiția, nici știința și nici mecanismele funcționale capabile să ne consacre ca și jucători determinanți în meciul global al transformării digitale.
În contrapartida acestei realități dureroase, putem invoca potențialul, care este imens și care, utilizat în mod pragmatic și creativ, poate să schimbe radical și rapid situația neconvenabilă pe care tocmai am descris-o. Știm clar că avem deja o resursă umană de mare volum implicată în producția de software și un sistem universitar capabil să producă anual câteva mii de debutanți, numai buni pentru zona de producție în sine. Ultimele două decenii au adus, grație investițiilor companiilor occidentale din IT, o cultură a muncii în acest sector perfect integrată actualității la nivel mondial. Specialiștii IT de la noi sunt deja obișnuiți să lucreze în colaborare eficientă și în comunicare directă cu parteneri, colegi și clienți aflați în orice loc pe planetă.
Mai mult, avem câteva (puține, dar foarte bune și promițătoare) exemple de inițiative de afaceri autohtone, confirmate ca și succese la nivel global și deschizătoare de drumuri în ceea ce ar trebui să fie o preocupare strategică de importanță națională. Există multe companii pornite din România care au dezvoltat produse și soluții proprii, fie ele hardware, software sau soluții care integrează ambele categorii și care au fost atât de inteligente, promițătoare și atractive încât au fost rapid achiziționate de companii mari de afară și continuate sau transformate în proiecte mai ample. Mai mult, există câteva companii IT românești care continuă jocul pe plan global la nivel înalt, fiind recunoscute și respectate pentru produsele și serviciile lor și reușind să se mențină între marii jucători din piață. Bitdefender este cel mai bun exemplu în acest sens, dar mai sunt multe altele.
Deci avem resursa umană, avem deja experiențe de business inițiate în România și reușite pe plan global, avem ca și națiune o bună imagine în mediul profesional global, așadar potențial bun de notorietate și credibilitate. Să spunem că, bazându-ne pe succesul celor care au izbutit și asimilând corect experiența și lecțiile lor, putem începe să ne gândim la un altfel de viitor. Există în mai multe orașe din țară grupuri destul de consistente de tineri preocupați de inovație care se întâlnesc în comunitățile de afaceri start-up, care circulă mult prin America, Londra, Dublin și Germania ca să se păstreze conectați la actualitate, care urmăresc zi de zi știrile de business și tendințele tehnologice globale și care au un extraordinar talent al cooperării, știu să își pună resursele și talentele în comun pentru a face lucruri concrete. Atunci ce ne mai lipsește?
Capital, marketing, conexiuni și sprijin guvernamental
Doare să spun treaba asta, dar sunt multe lucruri care ne lipsesc și, vai, sunt multe lucruri din cele care ne lipsesc pe care nu știm dacă vom reuși niciodată să le dobândim. Să pornim de la cele mai ușor de atins (teoretic): finanțare, acces la piață și conexiuni de business.
Inițiativele de business autohtone au nevoie în primul rând de capital, de finanțarea costurilor de cerecetare, de dezvoltare a produselor și de promovare a acestora. În al doilea rând, au mare nevoie de expertiză și conexiuni în marketing și vânzări. Din păcate, astăzi, pentru a accesa aceste două resurse strategice, cei mai mulți antreprenori la de la noi sunt nevoiți să își mute afacerea integral sau măcar în parte în alte țări, mai ales în Silicon Valley, la Londra sau la Berlin, unde găsesc mai ușor banii, contactele și cultura care să le permită penetrarea pieței. Tot în acele locuri găsesc de multe ori și resurse intelectuale strategice, capabile să le preia și să le dezvolte ideea de afacere și să o transforme rapid într-un produs minim viabil apt să trăiască botezul de foc al asimilării de către primii utilizatori.
De ce nu găsim aceste resurse aici, la noi? În primul rând fiindcă nu avem o tradiție economică în acest sens, nu avem un mediu de afaceri privat suficient de evoluat intelectual și financiar pentru a se implica în așa ceva și nu am reușit încă să instruim suficient de bine oamenii de vânzări și de marketing capabili să transporte și să lanseze aceste produse pe piețele globale. Lipsește cumplit de tare cultura de business IT, lipsește expertiza în marketing și în vânzări, lipsesc conexiunile și relațiile de afaceri, încă nu există un fundament de notorietate și credibilitate pe care să se așeze o construcție sănătoasă. Am lucrat în ultimii ani într-un proiect IT cu succes la nivel global, dar tot nu am putut evita momentele în care jurnaliștii din sectorul tehnologiei ori nu știau unde e România, ori erau perfect convinși că țara asta are capitala la Budapesta.
Să spunem că toate cele de mai sus se pot construi, cu răbdare, în timp. și se pot accelera prin eforturile unor oameni de afaceri puternici și cu viziune, care vor accepta să își riște banii și timpul pentru a dezvolta acest sector. Problema cea mai mare este că, astăzi, nu avem un stat care să înțeleagă oportunitatea și să fie capabil să se implice în susținerea unor astfel de inițiative. Singurul lucru pe care statul român îl înțelege despre tehnologia Informației este că e vorba de o chestie cu calculatoare, cumplit de scumpă, din care ies șpăgi grase, la care se pricepe doar Sebastian Ghiță și care, de regulă, nu prea funcționează, merge cu zgâlțâîituri și face obiectul unor anchete ale DNA.
Mediul universitar și cel specializat în cercetare științifică ar putea fi o resursă cu mare potențial care ar putea fi implicată în nașterea unor produse și servicii IT autohtone, dar sunt deocamdată prea ocupate cu activități strict birocratice și invadate de sinecuriști fără vocație și amplitudine intelectuală. Universitățile sunt azi doar fabrici de diplome și se ocupă exclusiv de încasarea subvențiilor pe cap de ființă furajată cu informații teoretice vechi și lipsite de pragmatism.
Dacă analizăm programa de studii impusă facultăților din România de obosita și anacronica instituție numită ARACIS o să înțelegem că aceasta reprezintă doar plasa de siguranță pentru o elită mediocră și depășită, formată din funcționari, nu din mentori, care își securizează posturile ”academice”, propunând studenților informații și limbaje de programare demult ieșite din uz. Spațiul tehnologiei informației este unul al inovației rapide și de mare amploare, astfel că sistemul de învățământ superior românesc nu este capabil să asimileze schimbările în timp util. Până apucă un profesor să scrie un curs bazat pe tehnologii noi și să capete acceptul ARACIS, acea tehnologie sau acel limbaj ajunge deja la muzeu.
Chiar și numai punând gratuit la dispoziția tinerilor inițiatori de afaceri spațiile și resursele tehnice proprii, care și așa au un grad de utilizare restrâns, universitățile ar putea ajuta la dezvoltarea acestui sector. Să nu mai vorbim de cât de mult bine ar face învățământul superior industriei IT dacă și-ar actualiza constant programa și dacă ar permite mediului privat să se implice direct în pregătirea studenților, dezvoltând programe comune de practică desfășurată chiar în sediul universităților, tinerii lucrând concret la produsele și proiectele reale de business ale firmelor în cauză.
Dar implicarea statului nu ține doar de învățământ, adică de producția efectivă de resursă umană pre-calificată pentru acest sector industrial (am scris pre-calificată fiindcă asta este realitatea, absolvenții vin din facultate pregătiți doar teoretic, formarea lor profesională reală se face abia după angajarea în firme, din păcate). Statul ar trebui să înțeleagă momentul în care se află omenirea și să își propună să ne situeze între țările aflate în primul val al inovării și transformării digitale.
Ar trebui să ne dorim să fim între primele smart countries, având, evident, smart cities în care noile tehnologii sunt asimilate rapid și eficient și constribuie consistent la creșterea calității vieții cetățenilor. Ar trebui să înțelegem că, nativ, poporul ăsta este dotat pentru a face performanță în acest sector și ar trebui să dăm acces nelimitat copiilor la creativitate în mediul digital, încă de la vârsta grădiniței.
Ar trebui nu doar să oferim condiții fiscale avantajoase sectorului IT (cum se întâmplă azi, e drept), ci și să finanțăm direct dezvoltarea acestuia, să creăm un fond de investiții național din care să alimentăm toate inițiativele de afaceri din acest sector care prezintă potențial real de succes. Și ar trebui să dezvoltăm o cultură națională a deschiderii internaționale, a participării fără complexe la competiția globală, a încurajării creativității și recompensării inițiativei și a colaborării, a muncii în echipe multidisciplinare pentru elaborarea unor produse și servicii inovative.
Dar va mai trece ceva vreme până la acel moment. Deocamdată, suntem preocupați, ca națiune, să stabilim clar, prin lege, ce este o familie și facem cercetări aprofundate pentru a vedea dacă oaia este nu doar o sursă de lapte, lână și brânză, ci și un simbol apt a se metamorfoza în motor al dezvoltării turismului. Da, suntem tare ocupați, nu ne deranjați cu prostii despre IT. Și depuneți declarațiile alea online la ghișeul corespunzător, nu fiți obraznici.
