Tristețea de pe piața forței de muncă

Angajatorii din România au pornit într-o ofensivă pe alocuri hilară pentru atragerea posibililor angajați. Dacă firmele care activează în domeniul industrial au început să tipărească fluturași pe care șomerii să completeze un CV minimal, unele magazine de haine au început își promoveze locurile vacante cu „vrei să lucrezi în industrie modei?”. Evident, nu vor atrage viitori designeri și, oricum, nu contează că acel job „în industria modei” este de aranjat hainele pe umerașe, important este că sună frumos.

Numărul de locuri de muncă vacante la Brașov este în creștere. Cu toate acestea se găsesc tot mai greu oameni care doresc să muncească, deși la Brașov cam trei din zece oameni apți de mucă nu o fac. Nu o fac pentru că nu consideră că salariile sunt pe măsura posibilei munci depuse, asta chiar dacă ei nu au muncit o zi în viața lor. Decât să muncească în România preferă să viseze la job-uri plătite cu mii de euro pe dincolo, fără a conștientiza că și acolo sunt puși la muncă, poate mai din greu decât aici.

Angajatorii plătesc însă pentru modul în care și-au tratat angajații cu ani în urmă. În anii 2000, își impuneau condițiile de pe poziții de forță, explicând că „sunt zeci de oameni la ușă, așa că dacă vrei să lucrezi aici, astea sunt condițiile”. Așa au apărut generațiile de vaporeni. E plin Brașovul de oameni care și-au zdrelit coloanele vertebrale cărând farfurii și halbe de bere pe vasele de croazieră. Unii au făcut carieră din asta și au ajuns în echipele de conducere sau au reușit să se angajeze pe uscat în unele din locurile pe care le-au vizitat cu ocazia jobului, dar cei mai mulți s-au întors după ani de zile cu coada între picioare, nefiind în stare nici să strângă bani pentru a demara o afacere pe cont propriu, nici să avanseze.

După generația vaporenilor, a urmat cea a căpșunarilor și a îngrijitoarelor. Pentru cel mult o mie de euro lunar, zeci de autocare au plimbat români în Spania și Italia, în speranța unui trai mai bun. Asta în condițiile în care în țară își făceau apariția multinaționalele care căutau forța de muncă recent disponibilizată din fabricile pe care statul le-a adus în faliment cu bună știință pentru a face loc capitalului străin. Oricum, statul nu știe să își administreze averea, preferă să o plaseze pe la unul-altul și să își tragă un mic comision din care să își plătească masa de manevră care să le aducă voturi la următoarele alegeri.

În aceste condiții, firmele brașovene au început să aducă forță de muncă din alte zone ale țării, plătind tot mai mult pentru relocarea muncitorilor din zonele Moldovei sau din sudul considerat neatractiv de firmele care vin în România, dar și din afara țării – bonele filipineze și betoniștii chinezi sau vietnamezi fiind prezențe cotidiene în Brașov. Pe lângă aceste sume, se plătesc bani grei în recalificarea lor, în educarea lor. Dar nici așa nu se acoperă necesarul de muncitori.

Sunt deja două generații distruse de o clasă politică neafectată de măsurile pe care le-a impus, măsuri care au dus la depopulare și la o continuă cultivare a sentimentului de amărăciune că te-ai născut într-o țară frumoasă, dar cu conducători de toată jena…